Primul Război Mondial a răsturnat imperii și a deschis ferestre înguste pentru proiecte naționale. Pentru români, anul 1918 a fost o succesiune de decizii curajoase: la Chișinău, Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu Regatul la sfârșit de martie (stil vechi), la Cernăuți, Congresul General al Bucovinei a decis unirea pe 28 noiembrie, iar la Alba Iulia, la 1 decembrie, Marea Adunare Națională a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. În Rezoluția de la Alba Iulia se promiteau drepturi egale pentru toți cetățenii, reformă agrară, libertăți pentru minorități. Era un program modern, menit să legitimeze nu doar o hartă, ci o comunitate politică.
Pe teren, unirea a însemnat muncă administrativă uriașă: armonizarea legilor, unificarea monetară, integrarea infrastructurilor, reformă agrară pentru milioane de țărani întorși de pe fronturi. În plan diplomatic, Conferința de Pace de la Paris a confirmat în anii următori noua configurație, în timp ce România a trebuit să navigheze între interesele marilor puteri și pretențiile vecinilor. Tensiunile nu au lipsit: minorități mari cereau garanții, partidele se certau pe ritmul reformelor, economia trebuia reconstruită în condiții dificile.
Cu toate ambiguitățile, 1918 rămâne actul de naștere al României Mari, o sinteză între ideal și pragmatism. Memoria publică l-a păstrat ca punct de convergență, dar istoriografia modernă îl privește ca proces: negocieri, compromisuri, promisiuni de modernizare pe care interbelicul le-a realizat doar parțial. Aceasta nu diminuează momentul; îl umanizează și ne amintește că „marile zile” sunt făcute din decizii, nu din miracole.
