În ruinele celui de-Al Doilea Război Mondial, printre documentele arse și fabricile bombardate, au rămas zvonuri care nu s-au stins niciodată. Se spune că regimul nazist ar fi dezvoltat tehnologii mult dincolo de ceea ce omenirea credea posibil la acea vreme. Printre aceste povești se află una dintre cele mai controversate și fascinante: OZN-urile naziste, farfurii zburătoare capabile să sfideze legile fizicii și să pună în umbră chiar și cele mai avansate proiecte ale Aliaților.
Legenda începe cu zvonuri despre ingineri germani obsedați de ideea zborului circular și de generarea unor câmpuri energetice necunoscute. În fabrici ascunse din munți și buncăre subterane, aceștia ar fi lucrat la prototipuri de aeronave cu formă de disc, alimentate de sisteme electromagnetice sau chiar de motoare care exploatau energii cosmice. Numele unor proiecte precum „Die Glocke” (Clopotul) au devenit sinonime cu misterul, fiind descrise drept dispozitive enigmatice, capabile să manipuleze gravitația și să deschidă porți către alte dimensiuni.
Martorii din acea vreme vorbeau despre teste secrete desfășurate în zone izolate, unde farfurii uriașe se ridicau de la sol, emanând lumini stranii și zgomote asurzitoare. Unele relatări susțin că aceste aparate puteau atinge viteze imposibile și manevre incredibile, mult peste capacitățile avioanelor din anii ’40. Dacă aceste povești sunt adevărate, atunci naziștii ar fi fost, pentru o clipă, stăpânii unei tehnologii pe care restul lumii nu o putea nici măcar înțelege.
Dar dacă farfuriile zburătoare au existat cu adevărat, unde au dispărut după război? Unii cred că Aliații au confiscat prototipurile și planurile, integrându-le în programele secrete americane și sovietice. Această teorie ar putea explica de ce, imediat după război, au început să apară rapoarte despre OZN-uri în spațiul aerian al Statelor Unite și al Uniunii Sovietice. Poate că ceea ce oamenii credeau a fi nave extraterestre nu erau decât mostre din tehnologia nazistă, adaptată și dezvoltată în secret.
O altă ipoteză, și mai tulburătoare, susține că o parte din elitele naziste ar fi reușit să fugă în baze ascunse – fie în munții din America de Sud, fie chiar în Antarctica, unde ar fi continuat experimentele. Expediția americană „Highjump”, condusă de amiralul Byrd în 1947, este adesea invocată ca dovadă: se spune că trupele americane ar fi întâlnit rezistență din partea unor aeronave necunoscute, care manevrau cu o agilitate imposibilă. Oficial, misiunea a fost descrisă drept un exercițiu logistic, dar rapoartele neoficiale vorbesc despre o confruntare cu tehnologie de origine nazistă.
Cercetătorii sceptici spun că întreaga poveste nu este decât propagandă, alimentată de obsesia naziștilor pentru mitologie, ocultism și pseudoștiință. În realitate, afirmă ei, proiectele de farfurii zburătoare nu au trecut de stadiul de schițe și experimente rudimentare, imposibil de pus în practică. Însă lipsa de documente clare și tăcerea care a învăluit aceste zvonuri au alimentat și mai mult conspirațiile.
Totuși, rămâne o întrebare greu de ignorat: cum se face că după război, la doar câțiva ani distanță, au început să fie raportate apariții frecvente de OZN-uri în întreaga lume, unele având descrieri aproape identice cu farfuriile naziste? Coincidență sau moștenirea secretă a unui imperiu care a încercat să-și prelungească existența dincolo de înfrângerea oficială?
De-a lungul decadelor, poveștile despre OZN-urile naziste au rămas la granița dintre istorie și legendă. În arhivele încă inaccesibile, în mărturiile uitate și în șoaptele martorilor, se conturează imaginea unei lumi ascunse, unde știința și ocultismul s-au întâlnit pentru a crea o tehnologie imposibilă. Dacă aceste farfurii au fost reale, atunci ele reprezintă nu doar un episod pierdut al istoriei, ci și o dovadă că omenirea a atins pragul unui secret pe care poate nu era pregătită să-l cunoască.
