Fuziunea unește nuclee ușoare (deuteriu, tritiu) eliberând de zece milioane de ori mai multă energie pe kilogram decât arderea chimică. Spre deosebire de fisiune, nu produce deșeuri cu viață foarte lungă și nu poate scăpa în reacții în lanț necontrolabile; reacția se oprește dacă parametrii cad sub prag.
Două drumuri domină: confinarea magnetică (tokamakuri, stellaratoare) ține un plasmă la peste 100 de milioane °C cu câmpuri magnetice uriașe; confinarea inerțială comprimă pelete milimetrice cu lasere de mare putere până la aprindere. Ținta tehnică e aceeași: produsul temperatură-densitate-timp (criteriul Lawson) peste un prag și, practic, obținerea „Q electric” > 1, adică mai multă energie electrică livrată decât consumul instalației.
Progresele sunt reale: magneți HTS mai puternici permit dispozitive mai compacte; modelarea plasmelor a redus instabilitățile; ingineria materialelor avansează pentru pereții care trebuie să suporte bombardament neutronilor rapizi. În paralel, se nasc companii care experimentează geometrii alternative, de la tokamakuri sferice la pistoane magnetice și fuziune aneutronică (p-B11), cu promisiunea unor instalații „de rețea” în locul mega-proiectelor singularizate.
Provocările rămân dure: generarea și aprovizionarea cu tritiu, rezistența materialelor, conversia eficientă a fluxului de neutroni în abur/electricitate, mentenanța robotică. Economicul va decide: un kilowatt-oră de fuziune trebuie să concureze nu cu combustibilii fosili ai anilor ’70, ci cu regenerabilele ieftine, stocarea energiei și fisionarea modernizată.
Fuziunea nu e o baghetă care rezolvă clima mâine, dar poate deveni o ancoră de bază pe termen lung într-un mix curat. Când aprinzi un „soare” pe Pământ, nu e vorba doar de fizică, ci de a construi o industrie nouă capabilă să livreze sigur, scalabil și ieftin.
Surse
Nature Energy; Nature Physics; IAEA Fusion; arXiv (plasma physics)
