În dimineața de 29 mai 1453, clopotele și chemările la rugăciune s-au amestecat cu bubuitul tunurilor. Constantinopolul, orașul care controlase vreme de un mileniu porțile dintre Marea Neagră și Mediterană, era asediat de aproape două luni. Mehmed al II-lea, tânăr și ambițios, instalase cea mai puternică artilerie văzută până atunci: bombardele uriașe ale lui Orban loveau meticulos zidurile lui Teodosiu, proiectate pentru scări, nu pentru proiectile de sute de kilograme. Acolo unde piatra se prăbușea, apărătorii bizantini și mercenarii genovezi ridicau baricade de lemn și saci cu pământ; acolo unde lemnul ardea, focul era stins cu apă sărată adusă din Cornul de Aur. Ritmul asediului a fost dictat de logistică modernă: tranșee, baterii mobile, coordonare pe fronturi multiple.
Lovitura de teatru a venit când otomanii au tras o parte din flotă pe uscat. Lanțul care baricada Cornul de Aur era considerat imposibil de trecut, dar corăbiile au fost unse, așezate pe butuci și împinse peste dealuri, pentru a coborî direct în spatele apărătorilor. Bizantinii au înțeles că nu mai apără doar zidurile vestice, ci luptă pe un arc complet. Deși împăratul Constantin al XI-lea a încercat să mobilizeze fiecare bărbat apt, numărul apărătorilor era infim față de armata otomană. Când o poartă secundară – Kerkoporta, conform cronicilor – a rămas descuiată în zori, o breșă s-a transformat în cascadă.
Capitularea nu a fost negociată. Trupele au pătruns, fanioanele au fost schimbate pe cupole, iar Hagia Sophia a devenit moschee. Înfrângerea a fost militară, dar consecințele au fost geopolitice și culturale. Veneția și Genova au pierdut rute comerciale vitale, iar regatele occidentale au realizat că noul centru de greutate regional se mutase într-un imperiu otoman care știa să folosească banii, tehnologia și diversitatea populațiilor sale. Pe de altă parte, savanți greci care au fugit în Italia au adus cu ei manuscrise antice, competențe în limbile clasice și un ethos filologic care avea să hrănească Renașterea.
Există o tentă simbolică greu de ignorat: zidurile lui Teodosiu au fost ridicate pentru a rezista asediilor medievale, dar au cedat în fața artileriei – tehnologia definitorie a epocii moderne. Din acest unghi, 29 mai 1453 marchează nu doar sfârșitul Bizanțului, ci și începutul unei lumi în care calculele financiare, ingineria și logistica cântăresc mai mult decât prestigiul dinastiei sau sanctitatea locului. Mehmed nu a distrus orașul: l-a repopulat, l-a legat de rețele comerciale, l-a transformat în Istanbul – o capitală cosmopolită în care conviețuiau meșteșugari armeni, negustori greci, funcționari turci, derviși, cărturari evrei. Orașul și-a schimbat limba dominantă, dar și-a păstrat vocația de punte.
